Responsabilitate politică

Astăzi, la Timișoara, s-a produs o premieră în mediul politic, după ce președintele organizației municipale a PSD, Sebastian Răducanu, a decis să-și dea demisia din funcție, ca urmare a situației apărute, recent, în plenul Consiliului Local al Municipiului Timișoara, când viceprimarul Traian Stoia (PSD) a votat pentru aprobarea bugetului, deși consilierii partidului s-au opus. Potrivit comunicatului de presă semnat de Sebastian Răducanu bugetul „riscă să aducă orașul nostru în incapacitate de plată”, de fapt acesta fiind și motivul invocat de consilierii PSD în momentul în care au refuzat să voteze varianta propusă de executiv. Gestul lui Răducanu este unul de maximă responsabilitate, fiind cu atât mai salutar cu cât în politică aproape nimeni nu-și asumă nimic. Tot astăzi, Alfred Simonis, a renunțat la funcția de lider de grup al consilierilor PSD, tot ca urmare a încălcării de către viceprimarul Stoia a disciplinei de partid. Simonis a explicat, zilele acestea, în diverse intervenții în media, că au avut loc o serie de discuții pe marginea bugetului în cadrul cărora chiar viceprimarul le-a spus consilierilor că bugetul e nerealist și că nu trebuie votat.

Alfred-Simonis-presedinte-TSD-Timis-Sebastian-Raducanu-presedinte-PSD-Timisoara-04-e1443280457721

(imagine preluată de pe debanat.ro)

Cei doi tineri politicieni au transmis, în primul rând, un semnal extrem de important atât în interiorul partidului, cât și în exterior. La fel ca în alte ocazii, PSD – cu plusuri și minusuri – se comportă ca un partid politic, în care există, de cele mai multe ori, concurență în procesul electoral intern, iar liderii își asumă responsabilități, chiar și atunci când nu sunt direct implicați într-o situație dificilă sau complicată. Pe de altă parte, Răducanu și Simonis demonstrează că se poate face politică și fără o obsesie permanentă față de propria persoană și fără acceptarea compromisului în orice situație.

Dar, dincolo de aceste chestiuni de imagine și comportament politic, mutarea din interiorul PSD îl pune într-o situație dificilă pe primarul PNL Nicolae Robu, care s-a și grăbit să aplaude demisiile celor doi tineri social-democrați, decretând că Traian Stoia a înregistrat o victorie în interiorul partidului. Un deserviciu mai mare nici că putea să-i facă viceprimarului, mai bine se rezuma să-i ofere secretara promisă în schimbul votului din plen (altă chestiune jenantă la nivelul unui municipiu ca Timișoara). Probabil doar naivii cred că PSD Timiș se va mulțumi doar să consemneze demisia președintelui Organizației Municipale. Interimar în locul lui Sebastian Răducanu a fost numit deputatul Florin Bîrsășteanu, cel care va avea ca sarcină să schimbe radical modul de acțiune al PSD în Consiliul Local și cel mai probabil va fi candidatul partidului pentru funcția de primar al Timișoarei. Bîrsășteanu are experiența unei campanii electorale câștigate pe un colegiu de deputat în fața liberalului Viorel Coifan, pe care l-a înfrânt la scor chiar în fieful politic al primarului Nicolae Robu. Dacă social-democrații vor explica opiniei publice care sunt motivele pentru care s-au opus bugetului local și vor trece în opoziție totală față de actualul executiv, cred că opinia publică timișoreană va avea de câștigat. Actuala coabitare din CLT – care e o băltire de fapt – nu aduce nimic bun orașului. E necesar să avem o campanie electorală în care să aflăm, în primul rând, cum e gestionat banul public.

 

Despre curaj

Zilele acestea, asistăm la un spectacol politic obişnuit în perioadele electorale la Timişoara. Oraşul are un primar în exerciţiu contestat de o bună parte din cetăţeni, organizaţii civice, presă, iar partidele politice asistă neputincioase la show. De ce neputincioase? Pentru că liderii nu au curajul să-şi asume o confruntare directă cu vremelnicul edil. Aşa s-a întâmplat, vreme de patru mandate, cu Gheorghe Ciuhandu, la fel stau lucrurile cu Nicolae Robu. Este clar pentru toată lumea că singurul partid politic local ce ar avea forţa organizatorică şi umană să se confrunte cu primarul PNL şi echipa din jurul său este PSD. Şi totuşi, social-democraţii sunt la fel de ezitanţi ca întotdeauna când vine vorba de Timişoara. Teoria că oraşul de pe Bega e „de dreapta” e falsă; de dreapta sunt cei mai mulţi timişoreni care vin la vot, asta e adevărat. Dar dacă ne uităm la prezenţa la vot în municipiul de pe Bega în ultimii douăzeci de ani, constatăm că cetăţenii se prezintă în număr foarte mic în faţa urnelor, chiar şi la locale, comparativ cu alte oraşe. Problema PSD e că nu prea poate să mobilizeze electoratul ţintă, iar asta nu cred că e o noutate.

Revenind în actualitate, e greu de înţeles de ce lideri ai PSD Timiş fug de o candidatură la funcţia de primar al oraşului şi partidul tergiversează lansarea unui candidat, deşi ne aflăm la o distanţă de vreo trei luni de campania electorală. Unul dintre motive, cel uman, ar fi că liderii se iau prea în serios, în momentul în care ocupă o anumită poziţie publică. Sigur este important să avem reprezentanţi serioşi la vârful partidelor, însă aici nu e vorba de seriozitatea clasică, ci de modul în care se privesc cei care conduc organizaţii politice. Un alt motiv e legat probabil de teama de eşec, alt sentiment omenesc. Dar atunci când cineva ocupă o funcţie aleasă are obligaţia să-şi asume anumite responsabilităţi (adică şi candidaturi) în numele celor care i-au acordat încrederea. Un al treilea motiv al lipsei de apetenţă pentru bătălia electorală ar fi clasicul „blat” girat de grupuri de interese şi în care sunt prinşi lideri ai unor partide diferite. În cazul de faţă nu cred că se pune problema, aşa cum probabil se exclud alte variante ce ţin de tenebrele politicii. Sigur că PSD Timiş are o istorie nu foarte frumoasă la capitolul „blat” atunci când vine vorba de Timişoara, cel puţin într-o anumită perioadă, dar acum nu e momentul să revenim la subiecte care, cel puţin teoretic, ar trebui să fie uitate de liderii actuali ai PSD Timiş, mai ales că cei mai mulţi sunt tineri şi nu ar trebui să se lase conduşi (din nou) spre drumuri fără ieşire, aşa cum s-a întâmplat la un moment dat. „Primăvara” comunicaţională a PSD Timiş, care a debutat în anul 2005, în mandatul fostului senator Ilie Sârbu, trebuie continuată, chiar dacă, uneori, au mai apărut perioade de îngheţ în raport cu cetăţenii. Dacă priveşte spre trecut, PSD Timiş nu va însemna nimic în viitor în Timişoara.

Fără pretenţia unei concluzii, pare că există o problemă de curaj, de forţă şi determinare. Dar, oare ce înseamnă să faci politică? Fără dicţionare şi limbaj de lemn, înseamnă să ai curajul să intri în arenă, să ai argumente şi pregătire administrativă şi managerială şi să ţii cont mai mult de misiunea şi şansa ta de a te afla în faţa unei organizaţii decât de jocurile de culise, ieftine şi nedemne.

Şi totuşi, până azi, PSD nu are un candidat pentru funcţia de primar pentru Timişoara, iar efectele se văd în modul de acţiune defectuos al partidului în spaţiul public, în lipsa de coeziune a consilierilor municipali, dar mai ales în mesajele publice derutante şi confuze transmise de un partid care are o structură puternică în fiecare cartier al oraşului, are susţinători şi votanţi fideli, dar mai ales o garnitură de profesionişti în domenii diverse de activitate, care tot aşteaptă un semnal clar şi ferm. Se repetă istoria din anii electorali precedenţi sau candidatul PSD pentru primărie va fi lansat săptămâna aceasta?

Are PSD Timiş curaj sau nu?

Despre oameni și valori

Adrian Orza, fostul viceprimar al Timișoarei, a postat un text pe Facebook care vorbește, în puține cuvinte, despre fractura actuală dintre administrație și cetățean. Am decis să promovez acest post pentru că el se referă, în primul rând, la oamenii de lângă noi, la cei cărora viața nu le-a surâs, la bătrâni care nu au cunoscut niciodată succesul, la cetățeni care, deși au fost înfrânți aparent, sunt niște învingători, în lupta de zi cu zi, în viața reală:

„In 2000, cand am ajuns la primarie prima audienta cu cetatenii a fost si una pe care o voi tine minte. A venit un domn cu handicap locomotor. S-a asezat la masa, unde se aflau deja sefii de servicii si directii din subordinea mea. Pentru ca o audienta asta presupune, ca persoanele din primarie, sa dea solutia celui care petitioneaza, chiar in acel moment. Pozitiva sau negativa, in functie de problema si de legislatia in vigoare. Asadar, omul se aseaza, isi desface proteza piciorului si o pune pe masa….Asa a inceput pentru mine seria de sute de audiente…. Pentru ca audientele dincolo de faptul ca te incarca sufleteste cu problemele persoanelor cu care intri in contact( dupa unele audiente ramaneam inchis in birou minute bune, eram incapabil sa mai comunic cu cineva- venise mama mea odata la birou dupa niste audiente si am rugat-o sa iasa afara).., iti arata exact masura sociala a comunitatii. Pentru ca nu totul e roz, nu totul e cum trebuie pentru oameni. Sunt drame, pe care niciun buletin de stiri nu le poate cuprinde. Contactul asta e cel mai pretios! Si e genul de contact care iti asigura ramanerea cu picioarele pe pamant. Daca il apreciezi… Astazi, se fac audiente pe facebook. Dar nu se mai fac, asa cum se faceau odata. Fata in fata cu omul. Daca ar fi sa fiu critic, as spune ca asta e de fapt premiera. Si revin si sustin ca daca te privezi de contactul cu cei nemultumiti, cu cei cu probleme, pierzi adevaratul sens pentru care trebuie sa lupti. Cand o sa privesti in fata un om care e scos din locuinta si se tine in carje, cand vezi lacrimile unuia care isi tine ” averea” in plasa de rafie si iti spune ca ii foame dar vrea doar atat: sa i se friga carnatul pe care il primeste la cantina sociala, pentru ca nu are frigider sa il tina peste weekend ” locuinta” lui fiind sub Podul de pe Bega… Cand o batrana de 80 de ani iti spune ca nu mai are pe nimeni si te intreaba daca nu vrei sa fii fiul ei…..Cand o sa vezi astea si multe , multe alte povesti de viata o sa poti intelege ca administratia nu e facuta doar din tevi si betoane. Din sclipici de blitz si monitoare tv. Din aplauze si reflectoare puse pe prezidii si comitete. Ci din suflete. Multe suflete…Care ajung sa te doara…Si carora nu le poti da ” block” de pe ultimul model de telefon mobil…”

 

Cinismul UE

Cât de cinică și ipocrită poate fi construcția europeană politică actuală!? După ce diverși oficiali le-au dat speranțe sutelor de mii de refugiați, i-au trimis, indirect, în mâna rețelelor brutale de traficanți de persoane, i-au determinat să-și cheltuie toți banii pentru a ajunge în Europa, acum încep procedura de expulzare. Unde se vor întoarce acești oameni?
immigrants
(imagine preluată de pe bbc.co.uk)
Nu era mai just ca șefii statelor puternice din UE să explice din start faptul că nu e posibil ca un asemenea exod să se producă și să ia măsuri pentru a preveni intrarea pe teritoriul Uniunii a sute de mii de oameni, proveniți din diverse zone de pe glob? Ipocrizia tipică de la Bruxelles va genera noi și noi drame umanitare. Cu atâtea compartimente de analiză și sinteză în toate cabinetele europene, chiar nimeni nu a anticipat ce se va întâmpla în Europa? Era atât de dificil să-și dea seama oficialii UE că e imposibil de integrat sute de mii de oameni, care nu au nicio legătură cu modul de viață european, cu obiceiurile populației autohtone?! O parte din responsabilitate o poartă și marile trusturi de presă europene, care au încurajat migrația ilegală și au ascuns problemele provocate, încă de la început, în taberele de refugiați, unde violurile și jafurile sunt la ordinea zilei. Iar efectele nu vor înceta să apară, pentru că deja mișcările naționalist-extremiste au început să prindă din nou teren, în special în Germania.
Iar în tot acest timp, României i se prezintă, la fiecare început de an, faimosul Raport MCV, pe care unii dintre liderii politici și formatori de opinie îl tratează precum Sfântul Graal. Dacă tot suntem atât de critici și radicali când vine vorba de politicienii români, poate ar fi bine să ne uităm mai atent la ceea ce ni se livrează periodic de la Bruxelles, Berlin, Paris…

Să ne amintim

Să nu ne amintim de Holocaust doar atunci când se comemorează internațional, ci de fiecare dată când ne întrebăm ce îi poate face omul omului…De unde vin resorturile criminale și cum a fost posibil ca într-o perioadă în care umanitatea se dezvolta accelerat să se întâmple asemenea atrocități nu cred că ne poate lămuri nimeni. Poate că e important să veghem toți pentru ca asemenea mișcări de distrugere în interiorul speciei umane să nu mai aibă loc niciodată. Vă recomand AICI o colecție de fotografii, publicată în The Huffington Post, care cu siguranță vă vor tulbura

 

 

Copiii, noua marfă pe continentul european

Cazul familiei Bodnariu a inflamat opinia publică din țară, dar și comunitățile românești din toată lumea. Se discută intens despre subiect, apar informații mai mult sau mai puțin șocante, însă problema e mult mai complicată decât pare. Chiar zilele acestea, există o situație aproape incredibilă în care e implicată o familie de cetățeni români, rezidenți în Novergia, care a fost nevoită să plece de urgență cu copiii din țara respectivă, pentru că au sesizat, în urma unor ședințe la școală, că există intenția să le fie luați minorii, după modelul aplicat în alte cazuri, invocându-se diverse motive. Tatăl celor doi copii a avut o intervenție telefonică pe un post central de televiziune, povestea sa fiind greu de acceptat…în anul 2016. Omul a relatat cum a reușit, la limită, la ajungă la școala unde învățau copiii pentru a evita preluarea lor de către Barnevernet (instituție care acționează regional, conform unor oficiali norvegieni), după care și-a luat soția de acasă, cu câteva obiecte de uz imediat și au părăsit de urgență Norvegia, în prezent fiind într-o țară din Uniunea Europană și încercând să-și clarifice situația din punct de vedere legislativ. În urmă cu patru ani, altă familie de români a trecut printr-o situație similară cu cea despre care discutăm acum. Nu doar românii din Norvegia au acest gen de probleme. DC News a publicat un articol potrivit căruia un post important de televiziune din Lituania susține că răpirea copiilor este o politică de stat în Norvegia. Potrivit  canalului de știri LNK, Norvegia ar avea cea mai mare rată de căsătorii între rude, iar statul încearcă îmbunătățirea materialului genetic, prin răpirea copiilor unor străini și naturalizarea lor. Rusia și Cehia au protestat, de asemenea, în cursul anului trecut, pentru că Barnevernet ar fi luat copiii unor emigranți, pe motive discutabile. Serviciul de protecție a copilului, Barnevernet, ar urmări copii lituanienilor, așa cum companiile comerciale își caută marfa, susține realizatoarea show-ului ”An Hour with Ruta”, citată de Daily Mail. Publicația respectivă a publicat un articol șocant în primăvara anului trecut.

copii_3-465x390

(imagine preluată de pe evz.ro)

În Norvegia a devenit o practică uzuală ca anumite familii să rămână fără copii din diverse motive, iar imediat aceștia să fie dați spre adopție și să li se piardă urma. Mai jos am sintetizat câteva aspecte legislative și procedurale, care poate vor clarifica unele aspecte.

În cele mai multe țări din Europa, de procedurile de adopție se ocupă autorități independente, în România adopția se realizează de către autoritățile statului: ANPDCA – Autoritatea Naționala pentru Protecția Copilului și Adopție (structură în subordinea Ministerului Muncii) care, la rândul său, se raporteaza la DGASPC- Direcțiile generale pentru protecția copilului ( de la nivelul fiecărui județ). În ultimii ani, se constată în multe țări o accelerare a procesului de adopție, sub diverse motive. Puțini știu, însă, că aceste entități independente încasează sume uriașe de bani în momentul în care se finalizează o adopție, fonduri obținute legal!

Și la noi în țară, există grupuri de presiune care insistă sa se deschidă linia adopțiilor internaționale sub aceasta formă independentă, aspect care va împrumuta mult din aceste dramatice situații întâlnite în statele nordice. Ne amintim cu toții de modelul anilor ’90 de la noi, când foarte mulți copii au fost adoptați – e adevărat că trăiau în condiții inumane în orfelinate – și nimeni nu a mai știut nimic despre ei.

În etapa post-adopție, potrivit legislației actuale din România e prevăzută o perioadă de monitorizare a copilului adoptat, timp de 2 ani, dar unele țări au renunțat la astfel de mecanisme de monitorizare. În prezent, în România, este în lucru modificarea legii adopției, modificare prin care se vor simplifica unele etape pentru a scurta perioada de așteptare. Și a copilului și a părinților adoptatori. Grav este că se fac presiuni infernale, inclusiv în media, prin diverse grupuri de „lobby”, pentru a se relaxa condițiile în adopția internațională. Practic, se încearcă transformarea unui demers important pentru viața unui copil și a unor potențiali părinți în proces economic în toată regula. Ai bani, adopți și nimeni nu mai verifică ce s-a întâmplat cu acel copil…

Adopția internaționala funcționează și la noi, dar este făcută de către ANPDCA, într-o formă suficient de permisivă, dar controlabilă. De asemenea, decăderea din drepturile părintești se face doar prin decizia instanței și nu în urma unor concluzii trase de o comisie independentă, așa cum se întâmplă în Norvegia și în alte țări europene.

Sunt deja multe situații în state europene în care copii extrași din familiile lor au fost adoptați inclusiv de cupluri gay, care acolo au dreptul sa adopte copii. E o variantă ce nu trebuie exclusă. Nu doar familia românului Marius Bodnariu trece prin așa ceva; sunt sute de cazuri în ultimii doi ani înregistrate în Norvegia, dar și în alte state nordice. Dată fiind gravitatea situației, se impune ca grupul europarlamentarilor români să se implice activ în această problemă. De asemenea, la nivelul MAE poate ar trebui constituită o celulă de criză, din care să facă parte și alte instituții ale statului pentru ca România să aibă o poziție clară în această problemă extrem de sensibilă, care e cunoscută la nivel european…

Fără creștinism, Europa moare

…sigur că nu mă gândesc la o distrugere efectivă în timp a statelor europene, ci la moartea celei mai puternice idei care a stat la baza constituirii Europei moderne: libertatea. Religia creștină e cea care îi conferă libertate absolută omului, îl lasă să aleagă, nu îl constrânge, nu îl amenință, nu îi cere decât să creadă. Sigur că după ce s-a stabilit o relație directă între om și Creatorul său, creștinismul vine cu o întreagă sumă de valori, de reguli și condiții, care, însă, nu îl subjugă pe cel care alege religia libertății, ci îl dezvoltă. Chiar și în momentele în care refuză sau se îndoiește de aceste valori, celui care crede i se oferă șansa să revină pe drumul ales, indiferent de câte ori îl părăsește.

Europa de azi, prin instituțiile ei politice și administrative, se îndepărtează tot mai mult de religia creștină, de fundamentele pe care s-a construit. Sub pretextul unui globalism (căruia evident că îi lipsește fondul, fiind doar o formă) tot mai greu de înțeles, cei care conduc forurile UE, dar și șefi ai guvernelor și agențiilor naționale refuză să se mai identifice cu religia încă majoritară în Europa. E un hiatus între cetățeni și cei care îi conduc, iar prăpastia se adâncește în ritm accelerat.

Nu doar elita politică stă departe de valorile creștine, ci și (sau mai ales) mainstream media. Multe dintre televiziunile, posturile de radio, portalurile de știri cu audiență mare acționează ca un baros asupra oricărei idei de moralitate sau chiar normalitate, promovând oameni, fapte, situații care frizează absurdul, urâtul, grotescul.

Iar în tot acest context, în aparenta libertate totală, a devenit aproape un delict de opinie să susții ideea de familie, de exemplu. Legislațiile naționale se modifică accelerat și s-a ajuns în situația ca doi bărbați să se poată căsători și să adopte un copil, statul să îi considere o familie, iar media să aplaude toată această mascaradă, pentru că normalitate e imposibil să o considerăm.

Sărbătorile religioase creștine sunt ascunse tot mai mult, iar urările tradiționale trebuie înlocuite cu formule care, de fapt, nu transmit nimic. Tot sub pretextul libertății religioase a cetățenilor se întâmplă asta, deși singurii afectați sunt creștinii.

Exemplele pot continua și în fiecare caz putem sesiza că, de fapt, renunțând la creștinism, Europa lasă un gol imens, iar fără valori nimic nu rezistă în timp…Istoria a demonstrat deja asta.

Urmărește

Fiecare nou articol să fie livrat pe email.

Alături de 2,467 de alți urmăritori