Stairway to Heaven

Am încercat să-mi amintesc momentul în care i-am ascultat prima dată, însă singurul reper al memoriei e legat de Travelling Riverside Blues, care avea şi videoclip. Urmăream în fiecare dimineaţă cele trei piese preluate de la MTV de programul vecinilor iugoslavi 3Kanal. Fapt pentru care întârziam la prima oră de la şcoală, însă nu foarte mult deoarece stăteam relativ aproape şi uneori alergam. Însă era singura posibilitate să nu pierd clipurile de la MTV, program imposibil de urmărit înainte de ’89 în România. După ce am ajuns la liceu la Timişoara mi-am cumpărat primul vinil intitulat Stairway to Heaven, o compilaţie produsă în fosta URSS. După acel moment am simţit că intru în altă dimensiune, era ceva magic în sunetul trupei, iar combinaţia dintre hard rock şi blues perfectă. Acel disc a fost ascultat de sute de ori. Am început să caut informaţii despre istoricul formaţiei, artişti, însă accesul era dificil, puţină literatură de specialitate, fără internet sau alte mijloace facile. Şi azi mă gândesc dacă nu cumva e cea mai bună trupă rock britanică a anilor ’70. Pentru mine, cu siguranţă.

4 mai 2020/Facebook

Survolaj

Povestea muzicală de azi revine la vremurile frumoase ale Timişoarei de după Revoluţie. Abia scăpaţi din lanţurile dictaturii, tinerii umpleau până la refuz sălile de concerte. La Olimpia am trăit primele experienţe live autentice, la concertele susţinute de Pro Musica, Celelalte Cuvinte, Cargo, ABRA, Cardinal. În februarie 1990 la Rock pentru Revoluţie am văzut o trupă pe care o ascultam acasă până la refuz, Bajaga i Instruktori. Am prins şi ultimul Tim Rock pe stadion cu legendara formaţie sârbească Riblja Čorba. Atunci am văzut o trupă nouă care m-a lăsat mut de uimire – Survolaj! Deşi pe scena festivalului au urcat nume cu mare experienţă din România şi Iugoslavia, mulţi am rămas impresionaţi de Survolaj.

3 mai 2020/Facebook

Casete audio

Chiar şi după Revoluţie, în România era dificil să ai acces la muzica bună. Apariţia pieţelor adhoc de casete audio a fost o binecuvântare pentru pasionaţi. În Timişoara un astfel de loc a existat lângă staţia de tramvai din Piaţa 700. Cum treceam zilnic pe acolo de două ori în drum spre şcoală mă blocam minute în şir în faţa cutiilor cu bijuterii aduse din străinătate. Astfel că pe lângă colecţia de viniluri creştea şi cea a suportului pe bandă magnetică, mai ales că preţul era mai accesibil. În scurt timp, am reuşit să am colecţia de albume la zi pentru Queen şi U2. Din Polonia erau aduse casete, dar şi din Rusia, Bulgaria. Parte din casetele respective le-am folosit în a doua jumătate a anilor ’90 în emisiunile radio pe care le realizam.

2 mai 2020/Facebook

Lennon

John Lennon este artistul care a avut şi încă are cel mai puternic impact asupra mea. L-am descoperit prin clasa a zecea. Eram deja familiarizat cu planeta Hard/Heavy metal din universul Rock, iar Lennon m-a adus la origini. Dar nu neapărat la The Beatles, pentru că am devorat iniţial toate albumele lui solo, poveştile despre el, iar mai apoi am continuat să ascult şi trupa. M-am regăsit din toate punctele de vedere, inclusiv politic. Azi e 1 Mai, aşa că povestea muzicală merge mai departe cu primul meu vinil Lennon.

 

1 Mai 2020/Facebook

The Miracle

Poveştile cu muzică bună sunt mai mult decât amintiri frumoase, ele pot deveni refugii dintr-o lume dominată de consumerism. Queen este trupa care mi-a schimbat total percepţia legată de rock şi mi-a deschis noi orizonturi. Probabil şi pentru că am început cu The Miracle, un album în care trupa trece prin mai multe stiluri muzicale, de la hard rock, la funk, pop, rock progresiv. Era finalul anilor ’80, iar Freddie şi compania experimentau deja cu succes schimbările de stil, ajungând cea mai versatilă trupă rock din toate timpurile. După ce la debutul lor au mers pe linia hard rock, chiar heavy metal, dacă ne gândim la Stone Cold Crazy sau la alte bijuterii din perioada anilor ’70. Revenind la The Miracle, e primul vinil Queen pentru mine, pe care l-am cumpărat de la RockARolla în 1991. A fost prima vizită în universul deschis timişorenilor de Emil Biebel imediat după Revoluţie. De atunci mergeam cu bucurie pe fosta stradă Ceahlău de fiecare dată când ai mei îmi dădeau bani ca să îmi mai cumpăr câte un „disc”. Iar colecţia a tot crescut. Pentru un puşti de 16 ani întâlnirea cu rockerii de acolo, posibilitatea să cauţi printre cutii cu viniluri era magică. Atunci când aveai bani să îţi cumperi şi câte un tricou cu trupa favorită deja era un alt moment memorabil. Îmi amintesc că vinilul The Miracle nu avea coperta originală, ci doar una interioară, probabil se deteriorase, dar evident că l-am cumpărat, mai ales că era ziua mea de naştere. Prima achiziţie de la RockARolla. Imposibil de uitat.

30 aprilie 2020/Facebook

Metale grele

Circulă de câteva zile o ştafetă foarte faină printre iubitorii de muzică bună timişoreni. Concret, cel nominalizat trebuie să posteze imaginea unui album care a avut un impact semnificativ asupra lui de-a lungul timpului fără alte explicaţii. Respect evident regula, dar fac unele precizări, pentru conformitate „istorică”. Am descoperit muzica rock direct în zona ei cea mai „zgomotoasă”, adică am început de prin clasa a şaptea cu Motörhead, concomitent cu AC/DC, Warlock, ZZ Top. Asta ascultau mulţi tineri din Lenauheim, aşa am plecat la drum. Apoi, la Timişoara am descoperit un univers nou: Iron Maiden. Alte poveşti cu ritmuri rock, într-o postare viitoare, acum e timpul pentru o nouă copertă de album, cu textul original al ştafetei muzicale.

28 aprilie 2020/Facebook

(album funcțional din colecția personală, achiziționat de la RockARolla, undeva la începutul anilor ’90)

O altfel de istorie rock

20 de albume, în 20 de zile. O provocare între pasionaţii de muzică a fost lansată recent pe Facebook. Am fost nominalizat de un amic, Artur C. Muller și am intrat într-un joc interesant, care în final arată ca o călătorie spre interior. Pentru că pe Facebook textele se pierd cumva, având în vedere dinamica platformei, am decis să le „salvez’, aici pe blog și poate să continui să scriu despre cea mai mare pasiune a mea, muzica. Mai jos e ultimul text din cele 20 de etape, iar albumul de final a fost „A Night at the Opera”, Queen. Au fost două formații cu două albume în topul personal, Pink Floyd și Queen. Pentru că cerința era legată de 20 de albume cu impact major, am încercat să respect cumva istoria personală a descoperirilor muzicale, ca urmare o să avem la început Motorhead, AC/DC, Def Leppard, Queen, pe la mijloc Led Zeppelin, John Lennon, cu „deviaționisme” spre U2, Depeche Mode și Billy Idol, cu o trecere prin perioada flower-power, iar spre final Deep Purple și Pink Floyd. Sigur că au rămas nenominalizate albume ale unor trupe și artiști cu cariere solo la care țin, cum ar fi Scorpions, Guns’n’Roses, Eric Clapton. O altă categorie ascultată vine din spațiul ex-iugoslav, Bijelo Dugme, Bajaga i Instruktori, Riblja Corba. De mâine,  o să postez câte un text, în ordinea în care au fost scrise pe Facebook, excepție făcând ziua de azi. Vor fi mai puțin de 20 de texte, pentru că în câteva cazuri doar am postat coperta vinilului și am nominalizat o altă persoană pentru a continua povestea personală.

15 mai 2020

Pentru mine a fost ca un început de călătorie spre interior, am redescoperit momente din trecut, care rezonează în prezent. Am încercat să le ordonez cumva cronologic funcţie de cum am descoperit un artist, o formaţie. Înainte de ’89 şi chiar mulţi ani după era dificil accesul la muzică, dar mai ales la istoria rock, la poveştile despre trupe. Nu exista Wikipedia, nu aveai la dispoziţie site-ul oficial. Am fost un căutător asiduu de date despre istoria rock, aveam în casă un fel de enciclopedie publicată în anii ’80 unde erau informaţii generale despre multe din formaţiile rock ale anilor ’60-’70, pe care am citit-o de nenumărate ori. A venit după ’90 emisiunea radio realizată de Florian Pittiş pe care o ascultam cu caietul în faţă şi pixul în mână. Ulterior au apărut reviste specializate traduse sau scrise în română. Până atunci împărţeam cu Mihaela, sora mea, reviste Bravo şi Popcorn aduse din Germania. Din când în când apărea pe la câte un amic şi revista Metal Hammer, pe care ne înghesuiam toţi băieţii. Revenind la ştafeta muzicală de pe Facebook, am decis să mut textele scrise pe blog şi poate să continui poveştile muzicale. Unele din vinilurile pe care le-am postat în această cronologie le-am primit cadou imediat după ’90 de la Valentina Oprea. Îmi aduc aminte exact de ziua în care mi-a pus în braţe un teanc de discuri, cu The Beatles, The Rolling Stones, Elton John, Bon Jovi, etc. Ce bucurie pentru un copil pasionat total de muzica bună.

Când politicienii sunt apă de ploaie…

…creşte rolul serviciilor secrete. De câţiva ani se discută aproape obsesiv despre implicarea structurilor de informaţii în politică. Pornită din epoca Băsescu şi bazată pe realităţi nu pe fabulaţii povestea despre „statul paralel” a fost ridicată la rang de politică de stat în vremea lui Dragnea vodă. El însuşi un măcelar de ocazie pe la chefurile cu şefi din servicii, parchete şi politică, Dragnea a avut iluzia votului popular care îi permite să facă orice. Sau…aproape orice. Ca urmare, îmbătat de forţa reală pe care o avea în Parlament şi înconjurat de oameni de paie, Dragnea s-a luat la trântă cu sistemul, fără să ţină cont de faptul că el era unul dintre protejaţi şi că „statul paralel” îl ignora serios pe vremea când făcea combinaţii cu TelDrum. Fără nicio surpriză, Dragnea a picat precum o ştiucă din lacul Belina în momentul în care a depăşit linia roşie pe care trebuia să o respecte.

PSD, populat cu lideri slabi şi foarte slabi, a intrat uşor în jocul impus de Liviu Dragnea şi a preluat un discurs fără sens, încurajat de o bună parte a presei. Unde a ajuns azi fostul partid de guvernământ vedem cu toţii. Într-o fundătură serioasă. Nu ştie nimeni cum va ieşi de acolo sau dacă i se va permite acest lucru.

Şi totuşi care e realitatea în politică? Îşi bagă antenele serviciile peste tot, în toate partidele? Răspunsul e unul singur: da! Doar că trebuie făcute unele precizări. În momentul în care formaţiunile politice sunt conduse de oameni slabi, şantajabili, hoţi, corupţi, trădători, etc e firesc ca serviciile de informaţii să preia controlul. E cumva în fişa de post, deşi teoretic cele două lumi sunt separate şi se controlează prin sistemul parlamentar. În realitate…o poveste bună de relatat pe la conferinţe internationale. Realitatea crudă e cu totul alta. Peste tot pe planeta asta serviciile de informaţii au tendinţa de a controla părţi mari din societate. Pentru nişte militari e elementar să simplifice lucrurile. Însă ştim cu toţii că din simplificare şi din lipsa de control (cine îi verifică pe cei care verifică…) apare şi abuzul, ca urmare democraţia asta mult hulită de unii a găsit mijloace de convieţuire paşnică între politicieni şi ofiţerii de informaţii. Dar pentru ca echilibrul să fie real şi nu pe o bucată de hârtie e nevoie ca ambele părţi să fie egale, sau măcar apropiate. Când însă ai politicieni care nu văd decât contracte, amante angajate la stat, turnee prin ţară şi străinătate, la ce să te aştepţi de la serviciile de informaţii? La aplicarea unui căpăstru puternic pe fiecare lider care e vulnerabil.

Practica asta nu e sănătoasă pentru că din punct de vedere al percepţiei publice pierd în credibilitate şi serviciile de informaţii, nu doar partidele. Cu siguranţă există azi foarte mulţi cetăţeni români care cred că SRI, SIE, etc…se ocupă doar cu combinaţii politice, ceea ce este complet fals. Ofiţerii structurilor de informaţii nu merită să fie consideraţi nişte combinatori politici, iar munca lor nu trebuie aruncată în derizoriu. Dar ştim cu toţii că de multe ori aşa se consideră, că serviciile au doar rolul de a pune sau dărâma oameni politici din funcţii.

Undeva această nebunie trebuie să se oprească, iar statul şi instituţiile sale să îşi regăsească nu doar cadenţa, dar şi credibilitatea. E posibilă o asemenea schimbare?

 

Nimic nou sub soare

Câteva consideraţii despre momentul politic actual:

1. Pentru succesul de ieri Klaus Iohannis trebuie să-i trimită azi o sticlă de Opus One lui Liviu Dragnea. Fără sprijinul fostului preşedinte al PSD, Iohannis ar fi tras ceva mai greu în această campanie. Cei doi au avut un blat convenabil vreo trei ani de zile, cel păcălit fiind evident Dragnea care a şi ajuns la puşcărie, pentru nişte găinării, nu ca urmare a unor anchete penale serioase.

2. PSD trebuie să scape rapid nu doar de Viorica Dăncilă, ci de întreaga gaşcă de sulfuroşi care s-a strâns în jurul ei. Va fi nu greu, ci foarte complicat, deoarece în prezent partidul nu mai are lideri, ci şefi judeţeni, care au fost manevraţi de Liviu Dragnea atât de mult încât şi-au pierdut şi minima raţiune politică pe care au avut-o.

3. Românii din afara ţării care au votat masiv cu Iohannis – mulţi pentru a se simţi intelectuali – şi-au dat votul unui grup politic european care nu priveşte cu ochi buni muncitorii străini. Cumva au votat împotriva intereselor lor, însă nu e prima dată când se întâmplă aşa.

4. Mutra tristă a lui Ludovic Orban de aseară în contrast cu ochii injectaţi ai lui Rareş Bogdan (probabil de la picăturile împotriva conjunctivitei) trădează atmosfera reală din PNL. Dacă am reţinut şi faptul că domnul Iohannis a anunţat că de azi va lucra la noua majoritate vom înţelege că Orban e doar un pion de tranziţie pentru gruparea care a pus mâna pe România.

5. România a intrat nu sub influenţa totală a Germaniei începând de aseară, ci sub controlul total al PPE, un conglomerat de partide de dreapta care se luptă pentru supremaţie în Europa. Niciodată popularii europeni nu vor avea vreo consideraţie specială faţă de cetăţenii români. PPE reprezintă interesele marilor companii germane şi nu numai, a băncilor şi în general a marilor finanţe europene.

6. Ar fi profund greşit să considerăm că fostul şi actualul preşedinte al României ar avea o relaţie specială cu Statele Unite. Nici vorbă! Americanii – care au mari probleme politice la ei acasă – ar fi colaborat şi cu Viorica Dăncilă la fel de bine cum vor colabora cu Iohannis. Din acest punct de vedere măcar putem să stăm liniştiţi, pentru că SUA nu se va implica prea mult în politica internă, aşa că e incorect să aruncăm pe americani toate neîmplinirile politice din ţară. Cu Unchiul Sam se discută strict militar, ceea ce e bine pentru România.

7.Vă las pe voi să continuaţi…

Democraţia, un mic ghinion

Dezbaterea despre dezbatere. Aceasta este tema prezidenţialelor din România anului 2019. La 30 de ani de la Revoluţie, când s-a strigat pe stradă „Vrem alegeri libere”. Avem o situaţie politică strâmbă, cu un candidat cotat cu cele mai mari şanse, care refuză să participe la un dialog cu contracandidatul său. După turul întâi, situaţia în cursa electorală a pornit de la zero. Cel puţin teoretic, atât Klaus Iohannis cât şi Viorica Dăncilă au şanse egale. Dar cel mai important lucru, au o LEGITIMITATE EGALĂ, dată de votul românilor, care s-au prezentat în faţa urnelor duminică. Iohannis a obţinut peste 30%, Dăncilă peste 20% din voturi. Acestea sunt cifrele care nu îi dau dreptul actualului preşedinte să îşi trateze sfidător contracandidatul. Şi dacă intra în turul al doilea cu Ninel Peia, care a pus pe jar autorităţile pentru a obţine rating, Iohannis era obligat de cutuma democratică să dialogheze cu acesta. Nu stabileşte nici Iohannis, nici PNL, nici ziariştii de casă, nici propaganda cine e legitim sau nu. Acest drept suveran aparţine cetăţenilor, care votează. Argumentele legate de prestaţia Vioricăi Dăncilă ca premier nu au legătură cu momentul actual. Acum, cei doi sunt într-o altă realitate.

E penibilă atitudinea unor jurnalişti, analişti, etc ce tot caută cu disperare explicaţii pentru fuga lui Klaus Iohannis de dezbatere. Niciunul nu stă în picioare, iar ridicarea în slăvi a lui Iohannis mi se pare periculoasă. De ce? Pentru că oricum are suficiente resurse şi structuri pe care se bazează, şi-a montat „guvernul lui” şi are avantajul că ocupă deja funcţia. Faptul că refuză superior dialogul cu Viorica Dăncilă generează un precedent extrem de riscant pentru fragila noastră democraţie. Orice concesie făcută în detrimentul actului democratic ne va costa, însă tăvălugul actual nu mai poate fi oprit. Pe moment, avem o armată întreagă de forţe, structuri şi oameni care trag cu toată artileria în democraţie. Totul pentru liniştea domnului Klaus Iohannis.