La finele anilor ’80, începutul anilor ’90 exista o dispută conceptuală între rockeri şi punkeri la Timişoara, care uneori se termina cu împărţitul de pumni şi picioare. Era o formă de teribilism al ambelor tabere la care s-a renunţat rapid. Mai ales că muzica punk era coaptă tot în cuptorul rock însă de artişti care uneori făceau caz de neîndemânarea lor instrumentală. Dar punkerii au venit şi completat mesajul social al muzicii rock care era într-un fel de prizonierat de lux al marilor titani din anii ’70. Punk-ul a vorbit despre tot ce nu mergea bine în societate, despre ipocrizia politicienilor şi nedreptăţile zilnice. În acest context, o trupă britanică a reuşit să se impună folosind sintetizatoarele şi abordând un look punk, evitând pe cât posibil chitara. Vocea foarte bună a solistului, combinaţia dintre pop, new wave şi ritmurile potrivite pentru pogo i-au propulsat rapid pe piaţa muzicală. Cu un ucenic vrăjitor care a pus bazele primelor albume, succesul nu s-a lăsat aşteptat. În 1990 s-au apropiat pentru prima dată foarte uşor de sonorităţile rock, pentru ca trei ani mai târziu să vină cu un album alternative rock care a spart toate barierele convenţionale.

5 mai 2020/Facebook