Zilele acestea m-am gandit destul de des la tatal meu, plecat prea devreme dintre cei dragi, intr-o zi a lunii august, anul 1997, la doar 53 de ani. Anul 2008, pana in luna iulie, a fost unul deosebit de greu pentru mine, aproape infernal si poate si din acest motiv am simtit lipsa unui sprijin real din partea tatalui, cu toate ca, de multe ori, am avut senzatia ca-mi este aproape. Cel putin experientele traite de el si dezamagirile profunde pe care i le-au produs unii dintre cei pe care-i considera prieteni sinceri, mi-au fost mereu un bun exemplu. Asa am reusit sa identific caracterul fatarnic si josnic al unora dintre cei pe care i-am considerat, ani de zile, prieteni, amici, colegi. Uneori, ma intreb si eu cum am putut sa suport atatea mizerii, intr-un timp relativ scurt… Din fericire, cineva acolo Sus ma iubeste!
Acum, sunt bine, linistit, am reusit sa redevin omul lejer si relaxat de-acum patru, cinci ani. Pentru acest lucru, le multumesc acelor oameni care au dovedit, pana la capat, ca au CARACTER. Despre ceilalti, nu mai vreau sa aud niciodata. Le doresc doar multa sanatate!
Vio Bota