Un text mai vechi

…pe care am ținut să-l păstrez și pe blog, nu doar pe Facebook

Mă uit cu admirație și respect la vecinii sârbi, care în ciuda tuturor dificultăților și dramelor prin care au trecut reușesc, mereu, să se ridice. Au avut și ei conducători neinspirați, lipsiți de viziune, corupți, dictatori, dar poporul a rămas unit. Niciodată nu și-au trădat valorile, istoria și, cel mai important, patria. Marile puteri occidentale i-au îngenuncheat, recent, prin metode criminale, exclusiv din motive economice. Sârbii au depășit momentul, iar acum se ridică, din nou. Au probleme economice și sociale mari, însă atmosfera generală din Serbia e una de normalitate, la doar câțiva kilometri de Timișoara parcă se respiră alt aer. Uneori, acel „aer” ne amintește de energia pozitivă care exista în partea noastră de țară chiar în anii grei și absurzi ai comunismului. Era o energie a oamenilor buni…

În România noastră de azi, însă, domnește o ură inimaginabilă între oameni. Există un mecanism aproape diabolic de învrăjbire constantă între români. Sunt vreo 50 de voci otrăvite – cele mai multe finanțate prin fundații și firme din exterior – care zilnic aruncă mizerie peste România. Sunt oameni – din politică, media, „cultură” – care zilnic își trădează țara și vorbesc despre orice numai despre români și România nu. Printre acele voci și se află și cei care au susținut o lege care a devalizat România – „restitutio in integrum” – un fel de operațiune de căpușare a bunurilor statului român, totul ambalat în povești despre dreptate și corectitudine. O să reușim vreodată să depășim porția zilnică de ură și dispreț între români? Să stăm demni în fața istoriei? Să ne respectăm cel puțin între noi…iar apoi ne vom respecta și țara.

Publicitate

Fetița abuzată și ursul

Recent, la Timișoara, o fetiță a fost abuzată de un angajat al unei firme de pază, chiar în clădirea Poștei Mari din oraș. Au fost publicate câteva articole și tăcerea s-a așternut asupra acestei drame; nenorocitul care a comis fapta a rămas necunoscut publicului larg. A doua ziua, subiectul a fost uitat. La scurt timp, un pui de urs a fost împușcat pe străzile Sibiului în urma unei acțiuni halucinante a autorităților de acolo. România a explodat la propriu. Televiziunile, site-urile de știri, rețelele de socializare au cerut pedepsirea cruntă a vinovaților, am văzut comentarii în care se cerea împușcarea (!) celor care au contribuit la uciderea ursului. Sigur că pe internet pot să apară monstruozități de la limbaj, însă în povestea ursului au intervenit voci publice la cel mai înalt nivel, pentru că – nu-i așa? – emoția colectivă a mai fost folosită cu succes și în alte ocazii. Probabil că dacă Victor Ponta era premier s-ar fi organizat proteste de stradă și ar fi fost acuzat că e autorul moral al uciderii animalului sălbatic. Cel mai grav aspect, însă, nu ține de declarațiile oficialilor statului, ci de mesajul care e transmis în interiorul unor instituții responsabile cu ordinea publică: Jandarmeria, Poliția, ISU. Este evident că la Sibiu s-a acționat greșit și pompieristic; ideal era ca angajații de la Zoo să folosească o armă cu tranchilizant și astfel nu aveam despre ce discuta. Dar dacă asta nu s-a întâmplat, cum e posibil ca vânătorul care a tras în animal să fie acum anchetat, la pachet cu polițiștii?! Dacă, totuși, în panica de care era cuprins ursul ar fi atacat un om? Sigur că tot Poliția și Jandarmeria ar fi fost linșate mediatic! Doar cei care nu știu cum se comportă animalele sălbatice pot să facă paralele între Winnie the Pooh și un urs din pădure, fie el și tânăr. E regretabil momentul, însă atacul la Poliție și Jandarmerie mi se pare nejustificat…mai ales că nu există în prezent proceduri clare în asemenea situații. Cine e de vină pentru asta? Sigur nu cei care au urmărit ursul pe străzile Sibiului și cu atât mai puțin vânătorul care a tras. Dacă în viitor un urs sau un alt animal periculos scapă liber pe străzile unui oraș cine va mai avea curajul să intervină?

 

Pentru mine, Dylan e timișorean

Subterranean Homesick Blues e primul cântec semnat Bob Dylan pe care l-am ascultat. Știu asta cu siguranță, chiar dacă mi-ar fi greu să-mi amintesc cu exactitate anul. O piesă compusă în 1965, despre efectele codeinei și politica de război a SUA, totul fiind îmbrăcat în ton cu deja integratul curent protestatar din cultura muzicală americană. Au urmat apoi casete audio și viniluri cumpărate din piața de vechituri a Timișoarei (Ocsko), iar după Revoluție de la standurile din Piața 700 și (probabil) din zona librăriei Eminescu. În perioada liceului aveam senzația că Bob Dylan e coleg cu mine și prietenii mei, mai ales atunci când chiuleam de la ore și dădeam o fugă până la Rocka Rolla să vedem ce muzică au mai adus băieții sau dacă s-au înscris mai mult de două persoane pe lista pentru concertul U2 de la Budapesta. Vacanțele petrecute la Lenauheim (lângă Jimbolia) au însemnat zile de audiție a albumelor sale, acolo având și doi prieteni și vecini „muzicali” mari amatori de Dylan, Adi (Adrian Lupuț) și Cătă Punkerul (Doru Lazăr).

În momentul în care mi-am început activitatea la radio (1995), evident că piesele lui Bob Dylan au reprezentat repere muzicale aproape fixe în programele matinale. Astăzi, am aflat că marele Dylan e primul muzician din istorie care primește Premiul Nobel pentru Literatură. Vestea înțeleg că i-a făcut pe diverși jurnaliști „de casă” ai Nobelului să strâmbe din nas, însă eu cred că, de fapt, doreau doar să imite vocea inconfundabilului Robert Allen Zimmerman.

Blowin’ In The Wind

Bob Dylan

How many roads must a man walk down
Before you call him a man?
How many seas must a white dove sail
Before she sleeps in the sand?
Yes, and how many times must the cannon balls fly
Before they’re forever banned?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind

Yes, and how many years can a mountain exist
Before it’s washed to the sea?
Yes, and how many years can some people exist
Before they’re allowed to be free?
Yes, and how many times can a man turn his head
And pretend that he just doesn’t see?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind

Yes, and…

Yes, and how many times must a man look up
Before he can see the sky?
Yes, and how many ears must one man have
Before he can hear people cry?
Yes, and how many deaths will it take ‘till he knows
That too many people have died?
The answer, my friend, is blowin’ in the wind
The answer is blowin’ in the wind

Iluzia puterii

În weekend, la Valea lui Liman, s-a desfășurat a doua ediție a Școlii Politice a TSD Timiș – „Țara Făgetului”. La fel ca anul trecut, am răspuns invitației tinerilor social-democrați, cursul meu fiind intitulat „Iluzia puterii. Comunicarea în societatea de rețea”.

Am purtat un dialog dinamic, constructiv cu participanții, pe teme provocatoare, cum ar fi rolul politicii în societatea post-industrială, raportul dintre puterea reală, dată de votul cetățenilor și formele nedemocratice de forță, asaltul informațional la care este supus omul modern, pericolul în care se află societățile care renunță la valorile de bază, dar am atins și chestiuni concrete legate de proiectele legislative de care România ar avea nevoie în perioada imediat următoare.

 

Despre unicitatea în muzică (guestpost)

De câțiva ani îmi pun o întrebare care de la un timp s-a dovedit a avea un raspuns banal. Știu cu siguranță că dilema asta a mea are ca temă centrală unicitatea…Da, ceva aproape inexistent în ziua de azi. Făcând un exercițiu simplu de imaginație, bazat pe câteva observații, am relizat că ceea ce eu caut să aflu de foarte mult timp are un răspuns deloc greu de dedus. Zilele acestea stăteam și analizam profiluri din domeniul artistic si particularități ale reprezentanților lor. Astfel, am conștientizat că toți cei pe care îi admir și consider că au ceva de spus desi produc și se transpun în acelasi stil muzical, bazat pe idei conceptuale comune, sunt profund individualizați și deloc trași la indigo. In paralel, am urmarit procesul descris de o ascensiune nebună a celor care produc sunete și nu muzica, transmit doar stări și nu sentimente, idei deșarte și nu principii. Ascensiunea asta fiind vazuta de mine ca ceva justificat într-o lume a oamenilor care consideră ca au doar drepturi dar nu și îndatoriri. Tot ceea ce pot spune este, insa, că mereu m-a surpins ideea ca ceva deloc individualizat și perfect comun poate sa atraga și sa dea mereu impresia de nou, astfel captând numeric „cantități” uriașe de oameni…relativ dezamăgitor. Deci intr-un final pot spune ca întrebarea mea era…De ce particularitățile in sine si mesajele profunde continua sa nu fie atractive speciei umane, iar tot ceea ce te eliberează de obligații si iti ofera perspective aparent pline de „fun” sunt atat de interesante?. Revenind la surprinderea mea legată de lipsă unicului chiar si in domeniul artistic…acolo cred ca este vorba si de competențele muzicale ale celor ce produc muzica. Intr-o trupa cum este U2, Metallica, Pink Floyd, chiar daca unele astazi nu mai exista, reprezentatii vor fi mereu puternic conturati de caracterele lor dar cred eu si de faptul ca fiecare are ca specialitate un instrument. De cealaltă parte, lipsa competențelor muzicale este cu siguranta un factor in plus care contribuie la uniformizarea profilurilor „marilor vedete” acestia avand doua ocupații…fie aceea de a „plânge” in microfon fie de a apăsa trei butoane pe un mixer.

David Bota