Rămânem pe tărâm american şi azi. În 1992 mi-am cumpărat tot de la RockARolla o casetă video cu filmul Woodstock. Luni la rând am urmărit producţia realizată în 1970 despre celebrul festival din 1969. Printre editorii documentarului, un reper în materie de film-concert, se numără şi un domn pe numele Martin Scorsese. Auzisem de fenomenul Woodstock, iar după ce am văzut filmul am început să caut artiştii care au performat acolo. S-a schimbat şi ţinuta, de la blugii plini de lanţuri la haine hippie. Anterior am avut scăzută media la purtare în clasa a noua, în 1990, pentru că purtam părul lung, aşa că fiind deja la doi ani de la Revoluţie nu prea mai aveau treabă profesorii cu pletele noastre. În plus aveam un diriginte nou, super de treabă, care înţelegea nevoia de exprimare liberă a elevilor. Pentru mine, Woodstock a reprezentat America cu care mereu m-am identificat. Nu am rămas blocat doar în zona artiştilor simbol ai mişcării hippie, ci am pendulat între muzica americană de final al anilor ’60 şi hard rock-ul promovat de optzeciştii cu plete oxigenate. Inevitabil, am descoperit Bon Jovi, iar trupa a rămas una dintre cele mai ascultate şi azi. În plus, am avut marea şansă să îi văd live de două ori. Tot datorită lui Jon Bon Jovi m-am tuns după apariţia albumului Keep the Faith. Rock-ul şi fanii săi intrau într-o altă eră.

7 mai 2020/Facebook