Zilele acestea, asistăm la un spectacol politic obişnuit în perioadele electorale la Timişoara. Oraşul are un primar în exerciţiu contestat de o bună parte din cetăţeni, organizaţii civice, presă, iar partidele politice asistă neputincioase la show. De ce neputincioase? Pentru că liderii nu au curajul să-şi asume o confruntare directă cu vremelnicul edil. Aşa s-a întâmplat, vreme de patru mandate, cu Gheorghe Ciuhandu, la fel stau lucrurile cu Nicolae Robu. Este clar pentru toată lumea că singurul partid politic local ce ar avea forţa organizatorică şi umană să se confrunte cu primarul PNL şi echipa din jurul său este PSD. Şi totuşi, social-democraţii sunt la fel de ezitanţi ca întotdeauna când vine vorba de Timişoara. Teoria că oraşul de pe Bega e „de dreapta” e falsă; de dreapta sunt cei mai mulţi timişoreni care vin la vot, asta e adevărat. Dar dacă ne uităm la prezenţa la vot în municipiul de pe Bega în ultimii douăzeci de ani, constatăm că cetăţenii se prezintă în număr foarte mic în faţa urnelor, chiar şi la locale, comparativ cu alte oraşe. Problema PSD e că nu prea poate să mobilizeze electoratul ţintă, iar asta nu cred că e o noutate.

Revenind în actualitate, e greu de înţeles de ce lideri ai PSD Timiş fug de o candidatură la funcţia de primar al oraşului şi partidul tergiversează lansarea unui candidat, deşi ne aflăm la o distanţă de vreo trei luni de campania electorală. Unul dintre motive, cel uman, ar fi că liderii se iau prea în serios, în momentul în care ocupă o anumită poziţie publică. Sigur este important să avem reprezentanţi serioşi la vârful partidelor, însă aici nu e vorba de seriozitatea clasică, ci de modul în care se privesc cei care conduc organizaţii politice. Un alt motiv e legat probabil de teama de eşec, alt sentiment omenesc. Dar atunci când cineva ocupă o funcţie aleasă are obligaţia să-şi asume anumite responsabilităţi (adică şi candidaturi) în numele celor care i-au acordat încrederea. Un al treilea motiv al lipsei de apetenţă pentru bătălia electorală ar fi clasicul „blat” girat de grupuri de interese şi în care sunt prinşi lideri ai unor partide diferite. În cazul de faţă nu cred că se pune problema, aşa cum probabil se exclud alte variante ce ţin de tenebrele politicii. Sigur că PSD Timiş are o istorie nu foarte frumoasă la capitolul „blat” atunci când vine vorba de Timişoara, cel puţin într-o anumită perioadă, dar acum nu e momentul să revenim la subiecte care, cel puţin teoretic, ar trebui să fie uitate de liderii actuali ai PSD Timiş, mai ales că cei mai mulţi sunt tineri şi nu ar trebui să se lase conduşi (din nou) spre drumuri fără ieşire, aşa cum s-a întâmplat la un moment dat. „Primăvara” comunicaţională a PSD Timiş, care a debutat în anul 2005, în mandatul fostului senator Ilie Sârbu, trebuie continuată, chiar dacă, uneori, au mai apărut perioade de îngheţ în raport cu cetăţenii. Dacă priveşte spre trecut, PSD Timiş nu va însemna nimic în viitor în Timişoara.

Fără pretenţia unei concluzii, pare că există o problemă de curaj, de forţă şi determinare. Dar, oare ce înseamnă să faci politică? Fără dicţionare şi limbaj de lemn, înseamnă să ai curajul să intri în arenă, să ai argumente şi pregătire administrativă şi managerială şi să ţii cont mai mult de misiunea şi şansa ta de a te afla în faţa unei organizaţii decât de jocurile de culise, ieftine şi nedemne.

Şi totuşi, până azi, PSD nu are un candidat pentru funcţia de primar pentru Timişoara, iar efectele se văd în modul de acţiune defectuos al partidului în spaţiul public, în lipsa de coeziune a consilierilor municipali, dar mai ales în mesajele publice derutante şi confuze transmise de un partid care are o structură puternică în fiecare cartier al oraşului, are susţinători şi votanţi fideli, dar mai ales o garnitură de profesionişti în domenii diverse de activitate, care tot aşteaptă un semnal clar şi ferm. Se repetă istoria din anii electorali precedenţi sau candidatul PSD pentru primărie va fi lansat săptămâna aceasta?

Are PSD Timiş curaj sau nu?