Într-o perioadă în care locul cărților a fost luat de emisiuni radio-tv stupide (cu, despre și pentru proști), în vremea în care valorile umanității sunt înlocuite cu teorii de viață frivole expediate în paginile unor reviste lucioase sau site-uri dubioase, românii sunt aproape obligați să-i scoată din memoria colectivă pe acei oameni de stat sau de cultură care au încercat să reziste tăvălugului nimicitor bolșevic. Ce facem acum? Ardem cărțile lui Țuțea, îl ingorăm pe Vulcănescu și îl crucificăm, încă o dată, pe Valeriu Gafencu, sfântul închisorilor? Eu cred că nu!

983752_617404738272379_1230942558_n

Vă recomand un excelent text de opinie semnat de jurnalista Oana Stănciulescu: „Dar cine a fost Mircea Vulcănescu?
Din iunie 1935, a deținut funcția de director general al Vămilor pînă în septembrie ’37, cînd a fost demis după ce a descoperit contrabanda cu băuturi și țigări făcută de Eduard Mirto, fost ministru al Comunicațiilor. Totuși, a fost numit director al Datoriei Publice în Ministerul de Finanțe. A mai fost în 1940 – 1941, director la Casei Autonome de Finanțare și Amortizare și președinte al Casei Autonome a Fondului Apărării naționale, și subsecretar de stat la Finanțe, pînă la 23 august 1944.
În această perioadă, a fost asistent onorific la catedra de Sociologie a profesorului Dimitrie Gusti.
Mircea Vulcănescu a reușit, între 1941 și 1944, să obțină pentru Banca Națională a României 8 vagoane de aur (confiscate de URSS) și înzestrarea Armatei a 4-a cu echipament militar german nou etc. ( M. Vulcănescu, „Ultimul Cuvânt”, Humanitas, 1992, pp.15-16 și de la p.68).

Regele Carol al II-lea și ulterior Regele Mihai I i-au conferit distincții și mari ordine naționale, în semn de recunoaștere pentru serviciile aduse statului român.
La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la opt ani temniță grea.
Închis la Aiud, alături de majoritatea elitei românești, Mircea Vulcănescu a ținut o serie de conferințe considerate subversive de torționari, pentru că le menținea oamenilor moralul. A fost izolat, dezbrăcat în pielea goală și lăsat într-un frig cumplit, neavînd paturi sau scaune pe care să șadă. Epuizat, unul dintre deținuți a căzut din picioare iar Vulcănescu s-ar fi așezat pe ciment ca o saltea, sub el, salvîndu-i viața.
A murit pe 28 octombrie 1952, bolnav de plămîni, din cauza tratamentului inuman la care a fost supus.
Avea 48 de ani și a lăsat un îndemn: „Să nu ne răzbunați!”.

Anunțuri