Mărturisesc că în primele zile ale protestelor de stradă am crezut, cu naivitate, că mai există o speranţă, că e posibil ca “Piaţa” să genereze un val pozitiv al schimării în clasa politică. Speram, cu unele îndoieli, că spiritul civic al românilor a renăscut, că am putea asista la o revoluţie fără victime, la o restaurare a valorilor autentice româneşti. M-am înşelat, aşa cum m-am înşelat în anul 1996, când am urcat în balconul Operei, alături de alţi tineri ziarişti, abia studenţi, alături de învingătorii de la CDR, pentru a ne bucura de victoria lui Emil Constantinescu. Ce a urmat? Ştim cu toţii: lichelism, impostură, foşti informatori (de trei lulele) ai Securităţii promovaţi ca speranţe mari în Parlament, Guvern, etc. De atunci, niciodată “Piaţa” nu a reuşit să mă mai entuziasmeze. Am privit jocul politic distant, rece, calculat, fără să mai cred că e posibilă vreo schimbare radicală în bine. Am luat totul ca pe o realitate de care nu putem scăpa. Aproape ca pe o fatalitate…
La ce asistăm acum în Timişoara? La o “Piaţă” din care lipsesc cetăţenii care mai au ceva de spus, la o parazitare a zonei Operei de personaje incredibil de compromise şi la un joc politic grotesc. Marele senator Nicolae Robu a transmis, azi, o comunicare jalnică spre ştiinţa presei locale în care ne explică, halucinant, că şi-a anunţat doar disponibilitatea de a demisiona din Parlament, cu precizarea că “nu este un naiv” să renunţe la funcţie cu una cu două. Acest personaj cu aer de rocker şi mentalitate de şef suprem peste tot – partid, uniune, universitate, etc – este speranţa Opoziţiei timişene? Nicolae Robu este omul care va convinge zecile de mii de potenţiali votanţi că poate produce o schimbare în Timişoara, un oraş al cărui buget public e jefuit de grupurile de interese care şi-au făcut un fel de cocină în primăria municipiului, de ani de zile? Poate crede cineva că un politician care acumulează funcţii, demnităţi, salarii, diurne, e capabil să se mai gândească şi la cetăţeanul de lângă el şi care, din impozite, îi asigură un venit uriaş într-o ţară sleită şi sărăcită de peste 20 de ani ?
Cu asemenea oameni în spaţiul public şi politică, cu o populaţie tot mai scârbită şi dezamăgită mi-e teamă că România se va afunda într-o criză şi mai gravă, într-o criză totală a democraţiei…Care, paradoxal, poate începe de la Timişoara, oraşul glorios al Revoluţiei din Decembrie ’89…
P.S. Am fost în Piaţa Operei aproape în fiecare seară şi probabil că o să merg şi zilele următoare. De ce? Sincer, nici eu nu ştiu…